Interviu Eveniment cu Ekkehardt Jekeli
Interviu realizat de Clement Peter și publicat pe site-ul său, Freejournalist.eu, în data de 12 iulie 2015.
Numele unuia dintre cei mai mari baschetbalisti romani din toate timpurile a fost si este complet necunoscut iubitorilor sportului de la noi, azi doar cativa fosti colegi isi mai amintesc si vorbesc cu admiratie despre el. Freejournalist.eu a profitat de scurta vizita la Bucuresti a acestui personaj carismatic si a stat de vorba cu Ekkehardt Jekkeli, cetatean roman de origine germana pana in 1969 cand a parasit “raiul communist”, iar de atunci cetatean al Germaniei. Jucator genial, cu viteza de patrundere naucitoare, marcator inascut, primul baschetbalist de la noi care “a bagat-o de sus” atat la Steaua, la Nationala Romaniei cat si la echipe valoroase din tara de adoptie, in fond patria mama!
Neamtu’, Osu’ sau Ekki, asa va stiau fosti colegi, care-i istoria lui Osu’ domnule Ekkehardt Jekeli?
Hai sa ne spunem pe nume, asa e la nemti, spune-mi Ekki! Osu’ mi-a spus Titus Tarau cand am venit la Steaua, eram slab ca un schelet, te taiai in oasele mele! Asta era si un avantaj, ma deplasam rapid, alergam cel mai bine, aveam viteza si ajungeam primul in preajma cosului, era un avantaj evident, nu-i asa?
Asa e Ekki! Stiu ca istoria familiei tale are in filele ei si numele ilustru a lui Hermann Oberth, vestitul savant care a fost unul dintre parintii aeronauticii, si a rachetelor, care-i adevarul?
Suntem rude indepartate, suntem din Medias, orasul unde m-am nascut in 2 octombrie 1945. Oberth este o figura simbolica a sasilor, e mandria noastra. Familia lui locuia la cinci case mai la deal de noi, pe aceeasi strada Steingasse, devenita Lenin pe vremea comunistilor si azi Honterus. Prea multe nu mai tin eu minte, stiu ca toata familia lui a plecat in Germania, noi am plecat mai tarziu, eu si ai mei datoram mult romanilor, aici ne-am facut toti scolile intr-o perioada cand a fi neamt era echivalent cu “hitlerist’, asa eram strigat la joaca de alti copii. Tata a fost medic chirurg si in 1956 a ramas fara cabinet si fara casa, el a murit in ’61, ne-a fost greu, eram o familie cu 6 copii, dar toti am invatat carte, toti am facut facultati, mama s-a ocupat de noi.
La baschet cum ai ajuns?
Copil, adolescent fiind n-aveam niciun gand de sport, vroiam sa fac scoala, tata imi spunea permanent ca asta e baza. Pentru nemti, sportul national e handbalul, dar la noi la liceuul german din Medias era un profesor din Bucuresti care iubea baschetul, el a facut o echipa si pentru ca eram foarte inalt m-a luat si pe mine. M-au legitimate apoi la Clubul Scolar si cu aceasta echipa am jucat in toata tara si asa l-am cunoscut pe Radu Diaconescu care juca la CS Bucuresti, echipa care ne rupea cand juca cu noi. Mi-a facut capul mare cu Bucurestiul lui si cand am luat la Politehnica m-am transferat si cu baschetul in Bucuresti, la Stiinta si repede, la 18 ani, am ajuns si la Nationala. N-am avut perioada de juniorat, am jucat direct la seniori. Lui Radu ii datorez multe, a fost determinant pentru cariera mea, in plus era un mare jucator, cel mai tehnic din toata istoria baschetului romanesc. Jocul lui avea permanent calitate.
Ce calitati, ce atribute avea jocul tanarului Ekkehardt Jekeli?
Cred ca viteza era prima mea calitate, viteza in 5 m e decisiva in baschet, nu ma batea nimeni, aveam explozie, intr-un 1 la 1 nu putea nimeni sa ma tina. Eram foarte subtire, ca un tipar, si cred ca de aici veneau viteza si detenta, in plus eram ambidextru. Am dezvoltat la noi slam-dunk-ul, care atunci nici nu se cunostea ca termen, eu si Gica Novac am fost primii care am bagat de sus! In plus, aruncam bine si cu o mana din saritura, pana atunci se arunca de pe loc cu doua maini!
Ce au insemnat cei 4 ani la Stiinta Bucuresti?
Stiinta era echipa de divizia A si starul ei era Alin Savu, aici am descoperit cat de departe eram eu de baschetul adevarat, eu care jucasem pana atunci doar la liceu si cu studentii de Politehnica. La Stiinta m-am cizelat si repede am ajuns si in lotul national, n-am jucat de la prima convocare, dar eram in atmosfera. Stiinta se batea in meciuri istorice cu granzii Steaua si Dinamo, eram echipa de locurile 3-4.
Ce salarii aveati, ce prime primeati?
Ca bani nimic, era important ca primeam cartele de masa la cantina Politehnicii si cazare in caminele de la Grozavesti, am fost prima serie de studenti care a locuit acolo. Pentru un numar de nu stiu cate victorii mai primeam o a doua cartela de masa, pe care eu o vindeam sa fac bani, mai primeam si de la lot ceva si cand s-a strans o suma mai mare i-am trimis-o mamei, ma achitam fata de ea, cheltuise destul cu mine, acum era randul meu sa ma revansez, asa sunt nemtii!
In 1967 erai jucator la Stiinta si de 4 ani component al Nationalei, atunci am realizat cea mai mare performanta din istoria baschetului romanesc…
Asa e, nici azi n-a fost egalat acel loc 5 de la Europenele din Finlanda, puteam prinde chiar podiumul, batusem senzationala echipa a Iugoslaviei, arbitrii ne-au barat drumul spre semifinale. Eram constant in cinci-ul de baza, eram foarte tanar, dar de 4 ani eram la lot si toata lumea era de parere ca am multe de spus in baschetul romanesc, eram de mare viitor pentru Nationala Romaniei (rade)!
Fotografie realizată de Clement Peter.
Ce a insemnat pentru tine transferul la Steaua?
In vara lui ’68 am terminat Facultate cu nota 9, eu chiar imi doream sa profesez, am avut iluzia ca pot face si meseria, jucam deja pentru Steaua care m-a facut locotenent din prima, dar nu s-a gasit post de inginer, asta m-a intristat. De acasa primisem o educatie precisa, eram permanent indreptat spre munca, spre o meserie si chiar daca facusem o scoala, acum ma simteam inutil, doar sportul nu ma satisfacea! Eram apreciat pe teren, la nivel de marcator eram foarte bun, nu eram un pasator, e logic, un marcator este egoist, trebuie sa fie egoist! La Steaua era evident o crestere pe toate planurile, bani, apartament in Drumul Taberei, grad, mai multa munca si performante. Faceam 8 antrenamente pe saptamana in loc de 4 cat faceam cu Stiinta, erau foarte fizice. N-aveam stilul de aruncare a lui Mihai Albu, n-aveam spiritual de lupta a lui Tarau sau tehnica lui Diaconescu, dar eram cel mai rapid si cel mai bun marcator. Jucam in competitii europene, am castigat in 1969 Cupa Romaniei cu Steaua, stiam ca vor urma si alte trofee, dar am facut alta alegere…
Ai ales libertatea, cum ai plecat, ce te-a facut sa iei aceasta hotarare tocmai in momentul cand erai considerat cel mai bun baschetbalist roman, in perioada cea mai fasta a baschetului de la noi?
Au fost 4 factori, primul e ca doream sa fac si meseria pentru care invatasem 5 ani de zile, doi, simteam ca ma sufoc, eram tanar, vazusem atatea tari, stiam ce au ei si ce avem noi, era o teroare pentru mine sa constat ca suntem privati de atatea. In al treilea rand doream sa-mi vindec problemele medicale cu spatele si patru, banii, contau si trebuie sa recunoastem asta cu toti, sa nu fim ipocriti!
In 1969 ai avut un an bun si la Steaua si la Nationala…
Da, luasem Cupa, jucam toamna in competitiile europene, iar cu Nationala participasem la Campionatul European de la Napoli unde am fost principalul nostru marcator si m-am clasat pe locul 4 in topul cosgeterilor competitiei, devansand nume grele ca: Paulaskas, Ciosici, Zidek, Recalcatti, Dino Meneghin si mai ales pe Serghei Belov care la final a fost desemnat jucatorul turneului. Nume de legenda, dar hai sa spun si cinci-ul nostru, alte nume de legenda: Novac, Tarau, Diaconescu, Nosievici si Jekeli!
Deci, cum ai plecat si cine a stiut in tara de planurile tale?
Planuisem totul din ianuarie, zi de zi ma gandeam, eram intr-un stress imens, stiam ca daca plec nu ma mai intorc, doar fratele meu mai mare stia si mai tarziu Titus Tarau, iar cu 3 zile inainte de plecare i-am spus si mamei. Fixasem sa raman in Italia cu ocazia Campionatului European din septembrie si de acolo sa plec in Germania. Intre timp jucasem cu Steaua in Cupa Cupelor si eliminasem pe Hapoel Tel Aviv, am jucat apoi cu Fides Partenope Napoli. La inceputul lui decembrie urma sa jucam cu nemtii de la Giessen. N-am ramas in Italia, nu mai avea rost din moment ce urma sa mergem si sa jucam in Germania…
Ai jucat turul cu Gissen, dar la retur ai absentat…
Cam asa ceva, Chiar daca eram foarte stresat, am facut un meci bun cu Giessen, Steaua a pierdut la un cos si avea sa castige clar returul si sa joace mai departe cu Polonia Varsovia, meciuri la care eu n-am mai fost prezent. Dupa meciul de la Giessen, primarul a oferit un banchet pentru noi si a tinut un speech, eu am fost traducatorul! Cand toata lumea ciocnea un pahar, eu am mers in camera, am luat doua genti, una fusese adusa de Titus Tarau, am urcat in lift si ma gandeam cu groaza ce s-ar intampla daca la parter as da nas in nas cu cineva din delegatia noastra…Lasasem un bilet in camera pentru prietenul Tarau si gata, Osu’ a fugit, eram un fugar, asa se spunea despre astia ca mine!
Am semnat la cateva zile un contract cu MTV Giessen, primeam 1200 de marci pe luna, casa si masina, plus ca gaseam ce doream eu mai mult, gaseam o slujba de inginer in automatica industriala, atunci somajul in Germania era foarte mic si in ianuarie ‘70 m-am angajat la Siemens.Toamna m-am transferat la USC Munchen pentru care am jucat 6 ani si in 1976 am pus punct. Antrenor nu m-a interesat sa devin, nici sa raman in lumea baschetului, mi-am vazut de profesia mea la Munchen lucrand pentru unele dintre cele mai mari companii. Nu multi gandesc ca mine, dar asta e, am fost bun in baschet, dar toate-s trecatoare, raman statisticile sa spuna ce am facut eu!
Cum l-ai cunoscut pe Uli Hoeness?
Era un iubitor si un apropiat de baschet, venea la meciurile noastre de cand era el jucator de fotbal, pe urma jucam golf cu el. Initial, cu 5 milioane de euro, banii lui, a creat in ultimii ani o puternica echipa de baschet, Baschet Bayern Munchen, se joaca stil NBA, azi echipa are un buget anual de 20 de milioane de euro. Hoeness are un spirit social exceptional, ajuta multa lume, a facut spitale, camine pentru batrani, baze sportive, e un om deosebit, sper sa iasa cat mai repede de acolo, n-a platit toate taxele si azi o trage, dar nu-i numai vina lui, au gresit si salariatii! El e in continuare presedinte la Bayern.
Ce face azi Osu’ ?
Sunt pensionr, joc golf, sunt in directoratul unui club de golf, ma ingrijesc de sanatate, am grija de problemele de spate, fac o recomandare si altora – niciodata operatie, ci doar exercitii pentru tonificarea muschilor spatelui! Imi place sa calatoresc, vin in fiecare an cel putin odata in Romania si atunci ma simt nemaipomenit, ma regasesc cu fostii colegi din baschet, ei glumesc tot timpul, romanii nu-s ca nemtii rigizi, aici lumea e mai vesela, mai deschisa, nemtii sunt prea seriosi, romanii fac o gluma, spun un banc si le trece amarul!
Interviu realizat de Clement Peter
Foto: Clement Peter
Clement Peter a fost cel mai mare suporter stelist din toate timpurile. Un om de presă adevărat, fotojurnalist care a surprins în fotografiile sale cei mai importanți ani din istoria Stelei, Clement a iubit clubul nostru cu o pasiune care nu poate fi egalată. A fost mereu alături de Steaua și mereu a încercat să o apere de cei care au vrut să îi facă rău. Din păcate, s-a stins din viață în 2020. A lăsat în urma sa numeroase poze și articole, comori adevărate pentru toți cei care iubesc Steaua București. Pentru a nu pierde aceste comori, am decis să le descărcăm de pe fostul site al lui Clement, freejournalist.eu, care astăzi, din păcate, nu mai e activ, și să le republicăm.
Pentru toată munca depusă în slujba Stelei, Clement Peter merită un loc alături de marile legende ale clubului nostru.
