A fost odată…

Anii au trecut peste el, acum este doar un bătrânel de 63 de ani care se luptă să trăiască în lumea anului 2010. Desi are în jur atâtea persoane care îl iubesc, se simte singur, părăsit, ca și cum anii au trecut peste tot și a ajuns să nu mai poată să facă faţă la tot ce se întâmplă în jurul său, chiar dacă, utopic, procesul de îmbătrânire trebuia să il facă din ce în ce mai strălucitor.

În fiecare dimineaţă, când mulți dintre noi dormim, acesta pleacă până la primul chioșc de ziare, de unde îşi cumpară presa sportivă cotidiană. Răsfoiește rând cu rând, dar cu fiecare zi trecută, cu fiecare an scurs, descoperă că nu se mai vorbește despre el, ci se vorbește despre scandaluri, de mită și meciuri trucate.

Simte o puternică durere în brațul stâng și se rezemă de primul stâlp. ”Hai că poți” își spune singur, îmbărbătându-se, ”mai răsfoiește o foaie că sigur găsești un interviu cu Puiu, cu Imi al tău cel drag, poate chiar și cu pletosul ăla zvăpăiat de pe aripa dreaptă. Parcă Lăcătuș îl cheamă!”

Se redresează și cade pe gânduri. Își aduce aminte cu veselie când a renăscut ca pasarea Phoenix într-un friguros decembrie 57, cu nemții aia, parcă Borussia Dortmund le zicea. Îl bătuseră în Germania și în mare parte era resemnat, nu avea cum să îi întoarcă la București: „Ești mic, mă! Te-au bătut campionii unei ţări care reprezintă locomotiva economică a Europei, în timp ce tu abia începi dacă ai două rânduri de baloane în caz în care unul ajunge în Dâmbovița. Poate când o să mai crești o să emiti pretenții, dar acum nu este cazul, stai în banca ta și lasă-I să se califice.” Și-a legat șiretul și a plecat spre culoarul de intrare pe terenul central din complexul „23 August”, poate prea resemnat, dar a simțit căldură a 60.000 de suflete care doborau frigul și urlau pentru el.

Era pur și simplu uluit de ce vedea în spatele său, de vuietul și pasiunea celor ce îl iubeau. Nu s-a dezis, nici când nemții aveau deja 1-0.

„Vai de capul lor” și-a spus singur, îmbărbătându-se.

Germanii jubilau, se vedeau deja calificați, doar că au lovit puternic orgoliul acestui novice. Până la pauză, aproape poetic, era 3-1 pentru ”ai noștri”. Tătaru, Constantin și ”Sfinxul” Alecsandrescu doborând un mecanism ce funcționase aproape perfect, arătându-le, astfel, prietenilor noștri pe cine au în față. Așa a rămas, Borussia s-a apărat cu panzerele în careul de ”16” și au mers mai departe. ”Păcat” îşi spune și acum bătrânul.

Ce vremuri, mai citea prin presă de Barcelona, draga lui Barcelona. Păi cum să nu te gândești cu drag de ea?! Păi până la Sevilla a prins-o în 71, pe ”Camp Nou”.”Săracu` Sadurni, nici acum nu știe ce l-a lovit”. Vorba aia, trăznetul nu lovește de două ori în același loc? Păi cum nu?! Peste două săptămâni același Sadurni era ”electrocutat” pe ”23 August” și vestita Barcelona era eliminată.

”Mi-era teamă de Bayern Munchen, dar cum de ce ți-e frică nu scapi, sorții ne-au aranjat o întâlnire cu ei. Regimul de la București i-a primit cu ce au vrut, iar nemții au venit cu aroganța lor specifică, privindu-mă de sus. Printr-un noroc incredibil le-a mers, iar la București au scos un 1-1, deși trebuia să fie 5-0. S-au calificat mai departe, în cazanul de pe Grunwald-ul din Munchen. A rămas 0-0 și aia a fost.”

Ochii îi lăcrimau din ce în ce mai puternic, pentru că, trecând prin fiecare rând scris în ziare, simțea că se prăbușește. Dar ceva nu îl lăsa să moară. Era vechea poveste pe care a scris-o pentru cei ce îl iubesc. Ca un simplu novice, s-a ridicat de nicăieri și a dat piept cu Vejle Vikingul, cu Mașinăria perfectă a armatei maghiare ”Honved”, cu cazemata polară în care totul îngheța, pe numele ei ”Kuusysi” și a luat TGD-ul de Bruxelles condus de căpitanul ”Anderlecht” pentru a înfrunta armata cataluniei ”Barcelona” ce a staționat într-o noapte în infernul Andaluziei. A fost visul devenit realitate, a fost noaptea în care, într-o țară comunistă în care domnea teama, mâncarea era cu rația și griul era laitmotiv, precum în povestea Pandorei, a apărut speranța. A fost noaptea albă de la Sevilla ce a început pe 7 mai și s-a terminat aproape în zori, pe Otopeni, când ”Cupa Campionilor” era purtată de eroi ce au devenit nemuritori.

Plângea. Bătrânul plângea alături de cei dragi pentru că a știut că le-a produs cea mai mare bucurie posibilă și timp de încă trei ani s-a ținut de cuvânt și a băgat spaima în Europa fotbalistică.

După 90, anii au trecut din ce în ce mai repede, iar strălucirea și charisma sa … ruginea. Se imbolnăvise. Nu mai era la fel de puternic, dar era respectat. Oriunde mergea pe întreg mapamondul era recunoscut și apreciat, totul pentru că în intreaga lui viaţă a pus onoarea și iubirea pentru cei dragi pe primul plan.

Apoi a suferit primul său infarct. Pe 21 iunie 2000, Sfinxul l-a părăsit.

Deși știe că Ion o să fie mereu acolo sus și o să îl protejeze, dragostea lui îi lipsește. Îi e dor de afecțiunea și susținerea pe care a avut-o și bucuria fiecărui gol pe care acesta l-a marcat în poarta atâtor echipe care au jucat împotriva sa.

Câte amintiri are.

Îi mulțumește politicos și cu un zâmbet palid vânzătorului de la chioșc și se retrage spre casa sa. Drumul până la el este anevoios, plin de obstacole de toate felurile, dar se bucură de fiecare dată când cineva dintre cei dragi îl vizitează, chiar dacă este înconjurat de mulți ce îi vor răul.

Nu stă departe de tine, de mine sau de oricare dintre noi. Locuiește la capătul tramvaiului 41, dacă cobori la stația Brașov o să îi vezi casa impunătoare, cum a fost dintotdeauna. Nu ai cum să îl ratezi, trebuie doar să îți faci curaj să îl vezi, iar bătrânul o să îți spună povești nemuritoare, pentru că, și aici o să îți spun un secret, atât timp cât tu o să îl vizitezi și o să îl asculți, el o să fie etern.

Era să uit: pe bâtran îl cheamă Steaua București.

I.N. Money