Supercupa Europei – Ultimul mare trofeu cucerit de fotbalul romanesc

Astăzi, 24 februarie 2023, se împlinesc 36 de ani de la ultimul mare trofeu câștigat de fotbalul românesc. La Monte Carlo, Steaua, pentru că despre altă echipa românească nu putea fi vorba, a învins puternica echipa sovietică (pe atunci) Dynamo Kiev, cu scorul de 1-0. Golul a fost marcat de Gică Hagi, dintr-o lovitură liberă de la 25 de metri.

Steaua București: Stângaciu – Iovan, Belodedici, Bumbescu, Bărbulescu – Bălan, Stoica, Boloni, Hagi (Balint, ’84)- Lăcătuș (Majearu, ’89), Pițurcă

Antrenori: Puiu Iordănescu, Radu Troi

Dynamo Kiev: Chanov – Bal, Kuznetsov, Baltacha, Demyanenko – Yevtushenko, Rats, Zavarov(Morozov, ’78), Yakovenko – Belanov(Mikhaylycenko, ’51), Blohin

Antrenor: Valeri Lobanovsky

Nu putem vorbi despre meci, înainte să vorbim despre acea perioadă. Anul 1986 a însemnat vârful atât pentru Steaua cât și pentru fotbalul românesc. Performanța obținută la Sevilla era inimaginabilă. Steaua nu avea faima, numele, puterea pe care le aveau alte echipe care jucau constant în cupele europene. Iar despre fotbalul românesc nu se poate spune că impresiona. Adevărații iubitori ai fotbalului, acei fanatici care devorează statistici și stau cu ochii ore în șir în reviste despre fotbal și fotbaliști, POATE că ar fi putut să spună că în fotbalul românesc existau jucători de nivel mondial. Un exemplu/avertisment ar fi putut să fie Marcel Răducanu, fost stelist, care în acea perioada impresiona la Borussia Dortmund. Însă nimeni nu ar fi crezut vreodată că Steaua va câștiga Cupa Campionilor Europeni.

Dar a câștigat-o. Echipa noastră a învins Barcelona și a văzut cum întreaga Europa a îngenuncheat la picioarele sale. La Sevilla, Steaua a câștigat mulți fani in România, dar și in Europa (printre ei, cu siguranță, suporterii celor de la Real Madrid). Iar la Monte Carlo, 10 luni mai târziu, „militarii” aveau să câștige și mai multi fani. Era începutul celei mai bune perioade din istoria fotbalului stelist. Și chiar a fotbalului românesc. Timp de aproape 5 ani, Steaua a dominat fotbalul European. O Cupă a Campionilor, o Supercupă, o finală de Cupă Intercontinentală, încă o finală de Cupă a Campionilor și multe alte meciuri senzaționale, în care Steaua a impresionat prin jocul său frumos și ofensiv, dar și cu fotbaliștii de foarte mare calitate, care făceau cluburile mari din vest sa saliveze de poftă.

Astăzi, presa lucesciană încearcă să minimizeze performanțele obținute de Steaua în anii 80. „Steaua a fost norocoasă,” spun multi puști, născuți dupa 2000, care nici măcar nu știu că Hagi s-a transferat de la Steaua, direct la Real Madrid. „Steaua a fost ajutată de comuniști,” spun cei plini de frustrări, cărora echipa noastră le provoacă coșmaruri. Ei bine, la Monte Carlo, în acea zi de 24 februarie, Steaua nu a avut nici norocul de a întalni o echipă slabă și nici nu a fost ajutată de comuniști, Dynamo Kiev venind chiar din campionatul Uniunii Sovietice, adică de la mama tuturor comuniștilor.

Și da, Dynamo Kiev era un colos. Întregul prim unsprezece trimis de Lobanovsky în teren era format doar din internaționali sovietici, oameni care jucau pentru o Uniune Sovietică care era nelipsită de la Campionatele Mondiale din acea vreme și care a jucat o finală de Euro în 1988. În acea finală, jucată cu Olanda și pierdută cu 2-0(goluri Gullit și Van Basten), Uniunea Sovietică a trimis în teren 6 din fotbaliștii care au jucat împotriva Stelei, în 1987: Demyanenko, Rats, Zavarov, Baltacha, Belanov și Mikhaylycenko. Selecționer era, ați ghicit, chiar Lobanovsky.

Dar să revenim la 1987. Lobanovsky a încercat să îi surprindă pe steliști în meciul de pe stadionul Louis II, folosind fotbaliști polivalenți, care puteau juca la un nivel foarte ridicat pe mai multe posturi. Din fericire, băieții lui Puiu au ținut minte lecțiile învățate de la nea Imi, cu un an înainte: „Nu trebuie să ne pregătim noi pentru adversari. Trebuie să se pregatească adversarii pentru noi.”

Steaua și-a făcut jocul. A muncit, a făcut pressing, s-a apărat bine, a jucat cu pase scurte, un-doiuri și șuturi multe, din apropiere, dar și de la distanță. Și dacă Lobanovsky nu a reușit să ne surprindă cu nimic, Puiu cu siguranță i-a surprins pe sovietici prin introducerea unui as pe care și l-ar fi dorit orice mare echipă din acea vreme: Gică Hagi.

Să fie foarte clar: Hagi nu putea să câștige de unul singur Supercupa Europei. Acest trofeu a fost câștigat de întreaga echipa. Fiecare fotbalist, de la Stângaciu și până la Majearu, a contribuit la câștigarea sa. Doar că Hagi a fost acel element surpriză, acel plus pe care ți-l dorești când mergi la luptă. „Regele” a fost un pericol constant pentru apărarea celor de la Dynamo. A driblat, a pasat, a șutat, a făcut spectacol și a și înscris. A făcut-o dintr-o lovitură liberă obținută de Tudorel Stoica, după un atac frumos al Stelei, pornit de Boloni, continuat de Bălan și oprit prin faultarea marelui nostru căpitan.

Stângul lui Hagi i-a îngenuncheat atunci pe sovietici. Deși golul a venit în minutul 44, Dynamo Kiev nu a mai putut să îl întoarcă. Steaua a obținut o victorie muncită, o victorie frumoasă, care a făcut-o și mai iubită în România și în Europa. Acest al doilea trofeu european câștigat de echipa formata de Ion Alecsandrescu și Emeric Ienei a demonstrat că victoria de la Sevilla nu a fost doar un accident norocos. A fost primul pas pe care un nou gigant l-a făcut în fotbalul european. La Monte Carlo, în Supercupa Europei, marea Steaua a făcut al doilea pas. Au urmat alții, fiecare lăsând urme adânci în istoria fotbalului.

Articol actualizat la data de 24.02.2023