ogararu ghencea

Cum sa lasi Ghencea pentru alt stadion?!

Prezent ieri la TVR 2, George Ogararu a vorbit despre Steaua, despre legaturile sale cu acest club si despre amintirile sale. Cuvintele lui si mai ales emotiile pe care le-a transmis m-au pus pe ganduri. Templul nostru din Ghencea e ceva unic. E un monument inchinat fotbalului. Oare cum ar putea cineva sa-l abandoneze vreodata, pentru alt stadion?!

„Pentru mine, Steaua este cea din Ghencea, acasa, unde am mers atatia ani, cu 41, din Drumul Taberei pana in Ghencea, si nu alta.” – George Ogararu





Complexul sportiv Steaua, caruia multi ii spun „Ghencea”, dupa cartierul bucurestean in care se afla, a insemnat timp de foarte multi ani locul unde fotbalul romanesc facea performanta. Spun asta nu doar gandindu-ma la Steaua, la vitezistii care au speriat Europa, ci si la echipa nationala a Romaniei. In vremurile „Generatiei de Aur”, templul nostru era stadionul preferat de Hagi, Lacatus si ceilalti internationali. Fara pista(dedicatie pentru anumiti „prieteni”), cu tribunele aproape de gazon, casa Stelei era terenul perfect de lupta. Iar Hagi si ai lui au stiut sa profite in totalitate de acest avantaj. Ghencea a contribuit la fel de mult la calificarilor obtinute de nationala in anii 90, ca jucatorii din teren, ca antrenorii de pe banca sau ca publicul din tribune.

Multi suporteri, care nu sunt stelisti, isi dau ochii peste cap atunci cand vorbim despre „Templu”. Ei nu il vad asa. Nu au cum sa-l vada asa. Daca nu iubesc Steaua, nu iubesc nici Ghencea. Si invers. Dar nimeni nu poate nega faptul ca acel complex sportiv a fost ridicat pe pamant sfant. La cate lucruri minunate s-au intamplat acolo, doar asta poate fi singura explicatie.

Ghencea e un loc sfant, un loc unde toate semintele plantate au prins radacini puternice, au crescut si au atins stelele. Trebuie doar sa ii intrebati pe cei care au crescut acolo, care au invatat fotbalul sau alte sporturi acolo. Povestile lor va vor provoca piele de gaina. In Ghencea si-au petrecut acestia tineretile, in Ghencea au pornit prietenii, in Ghencea s-au bucurat, au plans, au crescut si tot acolo s-au indragostit de Steaua.

Si oare ce-ar fi fost Steaua fara Templu? Oare am fi invins noi Anderlechtul si pe alt teren? Oare ar fi sarbatorit Piti la fel golul din acel meci, prins in plasa portii pe care tocmai o ciuruise? Poate ca da, poate ca nu. Nu vom sti niciodata. Stim insa ce s-a intamplat. Steaua a batut una din cele mai puternice echipe europene din acea vreme si s-a calificat in finala Cupei Campionilor Europeni, aruncand in aer un stadion plin cu oameni.




Astazi, stadionul unde Steaua a obtinut toate aceste performante marete se pregateste de demolare. Va fi inlocuit cu o arena moderna, mai mare, mai frumoasa. E trist, dar nu e tragic. Pana la urma, nu fierul si betonul conteaza, ci spiritul. Iar spiritul Stelei va ramane acolo in continuare. Va ramane in Ghencea pana la sfarsitul timpului. Si nimeni si nimic nu-l va muta de acolo.

Ghencea este casa Stelei. Unica sa casa. Steaua nu poate juca pe alte stadioane. Nu trebuie sa joace pe alte stadioane. Norocul, puterea, viata echipei noastre sunt strans legate de acest loc. A-i intoarce spatele inseamna a-i intoarce spatele chiar Stelei.

Nu ii voi intelege niciodata pe cei care pot fara prea mare efort sa renunte la acest loc si sa-l inlocuiasca cu altul, cu un alt stadion. Cum sa faci asta? De ce? De ce sa ignori toate acele emotii, toata istoria sa? Chiar as vrea sa primesc raspunsuri la aceste intrebari. Poate ca asa voi apuca si eu sa ii inteleg mai bine pe cei pentru care „numele nu conteaza, sigla nu conteaza, stadionul nu conteaza, istoria nu conteaza, doar continuitatea conteaza”.

Voi incheia acest articol tot cu cuvintele lui Ogararu, unul dintre cele mai mari adevaruri spuse vreodata:

„Steaua este cea din Ghencea, acasa, unde am mers atatia ani!”