O pierdere colosală

Dispariția celui mai mare suporter stelist, Peter Clement, reprezintă o lovitură de ciocan în dinții celor pentru care Steaua (încă mai) reprezintă un ideal. Puțini au fost cei care au ars atât de intens pentru destinul Stelei, mai ales după ce a fost furată de ăla.

Cei care au avut privilegiul de a sta măcar la telefon cu Don Pedro nu au cum să uite vreodată avalanșa – care se prăbușea peste interlocutor aproape întotdeauna cu furie – de bulgări de durere izvorâte din ființa unuia dintre extrem de puținii – dacă nu singurul! – suporter care a văzut de pe marginea gazonului legendarele meciuri, dar și cruntele dezamăgiri, ale Stelei, încă din a doua jumătate a anilor ’70. Cu siguranță însă că niciun alt suporter nu a avut incredibilul privilegiu de a avea acces în vestiar după meciuri!

„Cum să nu înnebunești – ca mine, da, că știu că sunt nebun – când vezi unde-am ajuns?”.

Cele mai cunoscute fotografii ale Stelei din deceniile 7 și 8 îi aparțin. ”Super Steaua” lui Andrei Vochin ar fi fost ca țigările fără tutun dacă ar fi lipsit acele instantanee atât de emoționante. A mai arătat prietenilor (apropiați) alte mii, în care ne-a surprins gloriile în cele mai inedite ipostaze. Multora dintre fotbaliști le-a fost chiar și fotograf la nunți.

”Și-acu’ cum pot să stau io liniștit când văd cum vorbesc ăștia despre Steaua? Păi când știu că unii din presă știu foarte bine ce am fost noi și ce au fost ăilalți, dar mint cu nerușinare, cum să nu mă apuce toate alea? Cele mai comuniste echipe, Craiova și Rapidu’ – nu mai vorbesc de Dinamo, că dejaaa… – au ajuns să se ia de noi”.

Spumega de dispreț când venea vorba de presa românească, mai ales de cea de sport. El a fost acela care a notat liniștea care a urmat în studioul ”Procesului Etapei” după vorba răspicată a Sfinxului: ”Voi de Steaua să nu vă mai luați niciodată”.

Aceea era atitudinea pe care considera că trebuie să o aibă toți steliștii care erau conștienți de istoria din spatele clubului. Nu accepta nimic mai puțin. Se revărsa cu toată ființa pentru a stopa orice pas în spate.

Persoanele care nu știau cine este și va fi întotdeauna, dar care au apucat să vadă cum era îmbrățișat de Tudorel Stoica, de Lăcătuș, de Ilie Bărbulescu ori de Ștefan Birtalan, s-ar fi simțit jenate. ”Cine-i, frate, ăsta?”. Prietenos, dacă nu te simțea atins de microbul piperean, nu mai apucai să pleci acasă sau să închizi telefonul: îți povestea cu orele.

„De câte ori nu m-am dus peste Argăseală în birou… Mă dădea afară, că-i căutam fularu’ cu Rapid pe sub birou. Io știu bine cine e, pe mine nu mă aburește ca pe toți atârnătorii ăia care stau pe la curu’ lu’ Gigi. Trebuie pusă presiune pe ăștia, altfel nu se poate!”.

Acest club a fost nu numai unica lui pasiune dar și, cu excepția familiei, singura rațiune de a trăi. A ars pentru Steaua cu vâlvătăi care păreau uneori deranjante, ori chiar enervante pentru unii. Însă avea argumente pentru orice. Nu vorbe goale. Argumente: documente, fotografii, mărturii.

Toate ingredientele care lipsesc cu desăvârșire, aproape, din presa românească, mai ales când este vorba de Steaua.

”Singurul mare, mare regret pe care-l am este nu am apucat să-i fac poză legitimației lui Mircea Lucescu de colonel de securitate. N-a vrut ăla, nu m-a lăsat s-o pozez. Până să pregătesc eu aparatul… Cât de rău îmi pare că nu am insistat!”. 

Adora să-și petreacă timpul cu tinerii steliști. Cu cei care-i știa din epoca THE RADICALS se mai și certa pe lucruri neștiute ori demult uitate pentru cei care nu au trăit și simțit pe viu ce a însemnat Steaua din anii ’80 sau splendidele echipe ale anilor ’90.

„Pot vorbi și scrie și cu maimuțe, dar nu-mi prea place. Noi avem performanțe, avem ce arăta, avem ce povesti, noi nu vopsim, ca ăia”.

Om cult, care a locuit și a lucrat în presa din Franța ani buni – câți români au (avut) prieteni sau au fost publicați la L’Equipe sau France Football? – nu vorbea prea multe despre toate astea. Îi displăcea să discute despre propria persoană. Mai dezvăluia lucruri doar dacă știai ce să întrebi. Dar se revenea repede la subiecte roș-albastre.

”Hai, băi, lasă-mă! Eu nu am viață personală, eu trăiesc pentru Steaua, ce-i atât de greu de înțeles? Am vecini care stau în fața blocului și joacă table. Ce-i aia? Steaua! Atât!”.

Foarte puțini oameni au știut că are probleme (foarte serioase) de sănătate, agravate cu siguranță și de ireala situație în care află unica echipă de fotbal a României a cărei istorie ar interzice orice comparație într-o lume cu repere sănătoase.

Lacrimile care ne tot curg celor l-au cunoscut pe Don Pedro de la aflarea dispariției sale nu sunt doar pentru / despre Peter Clement. Ci și pentru că, odată ca niciodată, a fost Steaua. Pentru că poveștile și idealurile nu trebuie uitate, oricât de triști ori de furioși suntem că nu mai este odată ca niciodată.

Lari