Nu te naști campion

Noi, steliștii, ne-am obișnuit cu gândul că am fost și că vom fi mereu campioni. Din păcate, ne-am obișnuit și cu gândul că e destul să fii stelist, ca să fii și campion. Aceasta este o mentalitate greșită. Adevărul este că niciodată nu te naști campion.

Clubul nostru nu s-a născut campion. A trebuit să muncească mult ca să ajungă unde e acum. Sau mai bine zis unde a fost în vremurile de glorie. Deoarece, în acest moment, Steaua București nu este la nivelul la care ne-a obișnuit. Iar cauza acestei decăderi este exact faptul că steliștii au ajuns să considere că titlurile și cupele li se cuvin, că nu trebuie să muncească pentru ele, ci doar să facă parte din familia Steaua.

Trebuie să precizăm că, atunci când spunem „steliști”, nu ne referim doar la antrenori sau sportivi. Un club nu e format doar din antrenori și sportivi. E format și din multe alte categorii de angajați, de la bucătari, la administratori. Dacă toate aceste categorii de angajați nu colaborează și nu se asigură că trag toate în aceeași direcție, clubul nu are cum să funcționeze. Iar dacă clubul nu funcționează cum trebuie, campionatele și cupele nu au cum să vină.

„Cei care ignoră lecțiile istoriei sunt condamnați să o repete”

Istoricul Nicolae Iorga a spus cuvintele de mai sus. Împreună, ele formează un adevăr care se aplică și în cazul Stelei.

Deși discuția include întregul club, o să ne folosim de exemplul secției de fotbal. Aceasta, prima secție a clubului nostru, a avut parte de numeroase urcușuri și coborâșuri. Vârful a fost atins, evident, în 1986. Însă fotbalul stelist a avut parte de-a lungul timpului de foarte multe generații impresionante. Și a avut parte și de generații dezamăgitoare.

Steliștii vechi obișnuiesc să compare Steaua Sevillană cu echipa de aur a CCA-ului, din 1956. În acel an, clubul nostru trimitea 12 fotbaliști la echipa națională, o performanță incredibilă! Generația lui Alecsandrescu a fost prima generație din fotbalul românesc care a impresionat la nivel european. Chiar și-așa, pentru clubul nostru nu au urmat doar ani plini de titluri și cupe.

Dacă generația lui Alecsandrescu a câștigat 6 titluri între 1951 și 1961, între 1961 și 1984 (anul când putem spune că a plecat la drum generația sevillană), clubul nostru a mai câștigat doar 3 titluri. Nu pentru că n-ar fi avut jucători și nici pentru că n-ar fi avut antrenori sau resurse. Ceea ce a lipsit a fost o acceptare a faptului că generației lui Iordănescu și Răducanu nu i se cuveneau performanțele echipei de aur a marelui CCA.

Generația lui Iordănescu și Răducanu a fost una foarte talentată, dar și foarte risipitoare. Și poate că această generație este reprezentată cel mai bine chiar de către liderul ei, Ion „Liță” Dumitru, un mijlocaș central excepțional, cu calități care astăzi l-ar recomanda drept un transfer de top pentru echipe precum Real Madrid sau FC Barcelona, dar care nu și-a dorit niciodată mai mult decât a avut. Să fi avut și această generație disciplina și „foamea” de performanță pe care le-a avut Steaua 86, e greu de crezut că cineva ar fi putut să o oprească.

Dar, oricât de talentați ar fi fost Puiu Iordănescu sau Marcel Răducanu, oricât de viteziste ar fi fost aripile Troi și Zamfir, acelei generații i-a lipsit un conducător precum Ion Alecsandrescu, adică un conducător implicat, care să știe că nu e destul să ai o echipă bună, ca ea să și câștige. Pentru Steaua 86, Ion Alecsandrescu nu doar că a avut grijă să transfere jucătorii de care era nevoie, dar a mers până acolo încât a îndepărtat din lot acei fotbaliști care nu aveau o mentalitate potrivită și un efect pozitiv asupra echipei. Un bun exemplu în acest caz este Ștefan Petcu, fotbalist foarte talentat, dar care nu era compatibil cu ceea ce își dorea echipa în acel moment.

În sezonul 85-86, comandantul Nicolae Gavrilă s-a asigurat că clubul avea tot ceea ce era necesar, Ion Alecsandrescu, șeful secției de fotbal, s-a asigurat că secția sa transferă fotbaliștii potriviți, Emeric Ienei, antrenorul echipei, s-a ocupat de pregătirea fotbaliștilor, iar fotbaliștii au jucat. La capătul acestui șir lung se regăsește un singur lucru: Cupa Campionilor Europeni.

Acea performanță a avut loc atunci pentru că toată lumea și-a făcut treaba. Toată lumea, de la colonelul Nicolae Gavrilă, la Țop Voinescu, cel care l-a pregătit pe Duckadam pentru penaltiuri, sau Florentin Marinescu, omul care i-a pregătit fizic pe fotbaliștii militari. Și, ca să înțelegeți cât de important este acest lanț, gândiți-vă ce s-ar fi întâmplat dacă Voinescu nu l-ar fi învățat pe Duckadam cum să apere la penaltiuri.

Ca steliști, știm ce trebuie să facem pentru a avea succes. Știm și ce se întâmplă dacă nu facem ce trebuie. De fiecare dată când nu am făcut, am avut parte de eșecuri și dezamăgiri. Așa a fost cu generația lui Iordănescu, așa a fost și cu generația de după 98, așa a fost și în ultimele două sezoane.

Ar fi bine ca în acest sezon să nu repetăm istoria aceasta nefericită. Ar fi bine ca în acest sezon să aplicăm formula câștigătoare, să se mobilizeze întreg clubul și să înregistrăm în sfârșit un succes.

Sigur, promovarea în Liga 3 e un succes extrem de mic, comparat cu ce a realizat Steaua de-a lungul timpului. Dar poate fi un prim pas. Trebuie să fie un prim pas. Și nu doar pentru fotbal, ci pentru întreg clubul.

La Steaua București nu mai este loc de eșec și dezamăgire. Cei care refuză să înțeleagă acest lucru trebuie să plece imediat!

A venit timpul să ne întoarcem

Credem cu tărie că timpul Stelei nu a trecut. Credem cu tărie că clubul nostru se poate întoarce acolo unde îi este locul. Dar pentru asta e nevoie de multă muncă.

Nu putem continua pe acest drum păgubos, al superficialității și mediocrității. Cei care sunt acum prezenți în club trebuie să pună umărul la revenirea sa și să o facă serios. Steaua București nu este doar un loc de muncă, ci un exemplu pentru români.

Noi i-am arătat țării ce înseamnă să fii un campion adevărat. Putem să o facem din nou. Dar doar prin muncă, cinstit. Niciodată nu te naști campion.