Câteva cuvinte despre antrenori: Gică Popescu

Ca iubitori de fotbal, cel mai mult vorbim despre fotbaliști. Îi admirăm, îi urmărim, suntem mereu atenți la ei. Totuși, o echipă nu e formată doar din jucător. Mai puțin vizibil, mereu în afara terenului, de multe ori retras e antrenorul, o parte cel puțin la fel de importantă pentru performanță ca lotul de jucători.

Am decis așadar să lansăm o nouă serie de articole despre antrenori. Vom încerca să îi aducem și pe ei în prim plan, pentru că merită. Pentru că, fără ei, Steaua n-ar fi fost Steaua.

Gică Popescu

Vom începe această serie cu câteva cuvinte despre Gică Popescu. Nu, nu vorbim despre cel cunoscut drept „Baciul”, ci despre un Gică Popescu care a lăsat urme adânci în istoria Stelei.

Născut la data de 8 august 1919, chiar la București, cel pe care fotbalul românesc avea să-l știe drept Gheorghe Popescu I a fost primul căpitan al Stelei, dar și primul golgeter al echipei, în primul său sezon. Totuși, aventura lui Gică Popescu în fotbal a început mult mai devreme, acesta debutând ca profesionist la 17 ani, la Sportul Studențesc. La vârsta de doar 17 ani, acesta mai bifa un debut, poate cel mai important pentru un fotbalist profesionist: debutul la echipa națională. A fost, în acel moment, cel mai tânăr debutant la națională din istoria României. La vârsta de 17 ani, 10 luni și 14 zile, a jucat în meciul România-Belgia.

Cunoscutul dramaturg, romancier, nuvelist, poet și filozof, Camil Petrescu, a fost impresionat de calitățile tânărului Popescu. În presa vremii, a scris de nenumărate ori elogios despre acesta.

Gică Popescu este astfel unul dintre puținii fotbaliști care și-au făcut un nume ÎNAINTE să ajungă la Steaua. De obicei lucrurile stau invers. Nu și în cazul său. Ani la rând, atacantul bucureștean s-a luptat pentru tricoul cu numărul 11 de la națională, alături de Ștefan Dobay și Ionică Bogdan. A purtat acel tricou de 6 ori, marcând și un gol. Iar dacă vi se pare că e puțin, trebuie să înțelegeți că, în acea perioadă, meciurile între țări erau foarte rare. Mai mult, între 39 și 45, întreaga Europă a fost implicată în cel de-al Doilea Război Mondial. Așadar, fotbalul a trecut în plan secund.

Acum, ne putem întreba ce s-ar fi întâmplat dacă Gică Popescu ar fi jucat în altă perioadă, una mai liniștită. Ar fi avut o carieră mai strălucitoare decât acest Gică Popescu din zilele noastre, pe care îl știe toată țara? Poate. Sau poate că doar ar fi fost mai cunoscut. Pentru că Gică Popescu a avut oricum o carieră excelentă., parcurgând întreaga ierarhie fotbalistică, de la jucători într-o echipă de pitici, din cartierul Cuibul de barză, până la funcția de președinte al Federației și membru în comitetele UEFA. O carieră excepțională, pentru un om dedicat în totalitate fotbalului.

Gică Popescu la Steaua

Ofițer de carieră, Gică Popescu s-a prezentat la apelul lui Coloman Braun-Bogdan, în august 1947, la înființarea clubului nostru. A jucat 37 de meciuri pentru Steaua, marcând 16 goluri și câștigând o Cupă, în 1949. După ce s-a retras ca jucător, s-a înscris la primul curs de antrenori organizat de Federație. L-a absolvit cu cea mai mare medie, dând dovadă de aptitudini de pedagog. dar și de cunoștinte de specialitate avansate.

Gică Popescu s-a întors la Steaua, după curs, devenind al patrulea antrenor din istoria echipei. Și în acest caz a stabilit un record, nedoborât nici astăzi. Gică Popescu este cel mai tânăr antrenor din istoria Stelei. A preluat echipa noastră la 31 de ani și 7 luni. Dar, chiar mai important, a fost antrenorul care i-a adus Stelei primul titlu național, câștigat chiar în primul său an ca antrenor.

Putem spune că Gică Popescu a fost omul care a pus bazele marii echipe a CCA. A fost și rămâne unul dintre cei mai competenți antrenori pe care i-a dat fotbalul românesc. Cu Steaua, a luat trei titluri consecutive (’51, ’52, ’53) și două cupe (’51, ’52). Între 51 și 57 a fost și antrenorul naționalei, pe care a dus-o la jocurile Olimpice din 1952. S-a întors la Steaua, în perioada 58-62, câștigând un titlu (1960) și o cupă (1962). Apoi a mers din nou la echipa națională și, între 1963 și 1967, a ocupat funcția de președinte al Federației Române de Fotbal.

Gică Popescu a revenit la Steaua între 67 și 73, de data aceasta ca vicepreședinte al clubului și șef al secției de fotbal. Mâna lui s-a văzut imediat, echipa noastră câștigând campionatul în 1968 și trei cupe consecutive (’69, ’70, ’71). Anul 1973 a fost anul în care s-a retras din fotbal. Dar chiar și-așa a rămas aproape de Steaua. De altfel, în sezonul 1983-1984 s-a și întors la club, pentru a ocupa o poziție de consilier.

Gică Popescu – om de fotbal complet

După cum se poate vedea, Gică Popescu este unul dintre acei indivizi care pot fi numiți oameni de fotbal. Nu fotbaliști, nu antrenori sau conducători, ci oameni de fotbal. Pentru că Gică Popescu le-a făcut bine pe toate. Ca el sunt foarte puțini. Dacă ar fi să enumerăm, ne gândim acum la Cruyff, din fotbalul internațional, și la Ienei și Covaci, din fotbalul românesc.

În vremea cât a fost președinte al federației, stelistul nostru a luat multe măsuri de creltere, calificare și reciclare periodică a antrenorilor. A considerat mereu că fotbaliștii trebuie să învețe fotbal de la oameni pricepuți, de la profesori cu pregătire solidă de specialitate, nu de la diletanți. Astfel, a pornit un plan de rederesare a fotbalului nostru. Acesta cuprindea măsuri ce priveau selecția și creșterea juniorilor (inițiativa înființării centrelor de copii și juniori îi aparține), relația club-jucător,  asigurarea bazei materiale, repartizarea corectă a veniturilor și, foarte important, introducerea ideilor de disciplină, corectitudine și dreptate în fotbalul nostru. Putem spune astfel că Gică Popescu a intuit cum va arăta fotbalul modern, care promovează astăzi ideea de Fair Play la toate capitolele.

Din păcate, Gică Popescu nu a reușit să pună în aplicare chiar toate planurile sale. Ca și acum, și atunci sportul românesc a fost condus de oameni bătuți în cap. De multe ori, aceștia au sabotat planurle stelistului nostru, făcând treabă doar pe jumătate, mereu ineficient.

Gică Popescu a decedat la data de 1 ianuarie, în 2000, la București. A lăsat în fotbalul românesc urme adânci, pe care cu siguranță nimeni nu va reuși să le umple vreodată.