Ziua țânțarului Țețe

** Povestea următoare este doar ficțiune și trebuie tratată ca atare. Orice asemănare a personajelor cu persoane sau fapte reale este pur întâmplătoare.**

E greu să îți găsești un loc de muncă. E foarte greu. Iar oricât de greu ți-ar fi ție, să te gândești că, pentru un țânțar, este de 1000 de ori mai greu. Da, această poveste este despre un țânțar în căutare de loc de muncă. Pare ciudat? Nu trebuie. Și țânțarii trebuie să mănânce, că doar nu trăiesc cu aer.

Pe țânțarul nostru îl cheama Țețe. E prescurtat de la Țihai. El spune că e o poreclă frumoasă, se mândrește cu ea. De fapt, a primit-o la mișto, de la niște băieți care voiau să scape de el. De altfel, asta a fost mereu problema lui Țețe. A fost un mare nesuferit. Și, pentru că a fost un mare nesuferit, și-a găsit mereu de lucru doar pe poziții care unde îi putea enerva pe alții, unde trebuia să îi enerveze pe alții.

Doar că, la un moment dat, Țețe a enervat pe cine nu trebuia. Și-a pierdut locul de muncă, rămânând practic fără scop în viață. Așa a ajuns el să zboare din copac în copac, din floare în floare, dezorientat, plictisit, fără chef. Din când în când mai trecea pe la urechea câte unui om: ”Bzzz, bzzz! Bzz, bzzzz!” Încerca să pară amuzant, să pară relevant, dar nu prea mai era băgat în seamă. Maximul de atenție pe care o mai primea era tradiționalul dos de palmă care îl catapulta spre următoarea țintă. Era trist!

Cândva, Țețe enerva personalități. Nu doar oamenii, ci și taurii, caii, câinii, lupii, urșii, toți se temeau de el. Cum apărea Țețe, cum ciuleau toți urechile, plecau capetele și se fereau. Dar nu și acum.

Năpădit de gânduri aproape sinucigașe, rezultate din lipsa sa de relevanță, Țețe a hotărât să facă ceva. ”Trebuie să mă angajez undeva. Trebuie să găsesc pe cineva la fel de enervant ca mine. Știu, merg la berbecul Gigi. El se dă mare șmecher și e cel puțin la fel de insuportabil ca mine. Sigur are ceva și pentru bătrânul Țețe.” Zis și făcut.

Așa a ajuns Țețe la berbecul Gigi. Optimist, cu un zâmbet larg pe acul cu care a înțepat multe funduri, Țețe l-a salutat pe berbec: ”Să trăiești, patroane!”. Gigi nu era singur. Era înconjurat de câțiva miei cu mutre tâmpe, veri și nepoți de-ai lui, dar și de un câine mai rahitic, pe nume Cuțu. ”Ce vrei, Țihăiță? Ai venit iar să mă sugi de sânge?”

”Nici vorbă, patroane! Nici vorbă,” i-a răspuns Țețe. ”Am venit la tine să te apăr de dușmani. Că știu că ai mulți și că doar eu te pot apăra așa cum vrei tu.”

”Te-ntreci, Țițele, te-ntreci. De ce să mă aperi tu? Nu la fel de bine mă apără și oamenii mei? Uite, nepotul meu, Lânache, e expert în datul cu copita dreaptă. Nimeni nu dă ca el. Unde dă el cu copita dreaptă, laptele se face brânză. Nu am nevoie de tine. Îl am și pe Cuțu. Cuțule, ia hai aici!” Obedient, câinele rahitic s-a apropiat de berbec, cu o plasă de rafie în gură. ”Vezi, Țihăiță?!”

”Vezi, patroane, că niciunul din ăștia nu știe să bâzâie ca mine,” se rățoi Țețe. ”Păi când bâzăi eu, toți se ascund. Dacă vrei să fii campion pe sate, de mine ai nevoie.”

Trecuse într-adevăr ceva vreme de la ultimul campionat sătesc câștigat de berbec. După câteva momente de tăcere, în care a analizat propunerea, lânosul a vorbit din nou. ”Te iau înapoi, Țețe. Din milă. Dar nu-ți dau drept de semnătură. O să fii ca Cuțu. O să poți să bâzâi cât vrei și să piști pe cine îți spun eu să piști, dar atât.”

Propunerea nu i-a căzut bine lui Țețe. Avea în spate ani buni de experiență. Avea și așteptări. Voia să conducă, voia să fie șef. Dar, dacă nimeni altcineva nu l-a luat, a acceptat. Iar prima sa sarcină a venit chiar în acea zi. Berbecul Gigi tocmai ce se supărase pe calul Răducan, care îndrăznise să spună că brânză pe care o făceau oile lui nu e de calitate. Iată deci prima țintă a lui Țețe.

Eroul nostru a pornit în grabă. A trecut peste pășuni, peste păduri, peste sate și comune, până când, pe un teren de fotbal părăsit, pe înserate, a văzut mărețul cal. Era un exemplar fabulos, mult mai impresionant decât berbecul Gigi, decât verii lui, decât Cuțu și chiar decât Țețe. Asta l-a enervat. Orbit de furie, micuțul țânțar s-a năpustit asupra calului.

Cum distanța devenea tot mai mică, ținta devenea tot mai mare, ura creștea și ea, pentru că țânțarul nostru știa că nu va ajunge niciodată armăsar, oricât și-ar dori de mult acest lucru. În mintea lui pluteau mai multe gânduri și trăiri. ”O să-l pun eu cu botul pe labe, că nu e el mai bun ca mine. Eu știu mai bine. Brânza lui Gigi e mai bună. Ce știe calul ăsta?! Lasă că îi arăt eu.”

Dintr-odată, însă, totul s-a întunecat. S-a întunecat doar pentru o clipă, dar a fost destul pentru ca Țețe să își dea seama că ceva nu e în regulă. ”Ce nai..?” În cele din urmă a realizat. Cu o simplă mișcare din coadă, calul i-a făcut vânt. ”Am uitat de coada lui. Dar nu mă dau bătut.”

A tras aer în piept și a pornit din nou, în atac, spre masivul armăsar. ”Bzz, bzz! Bzz, bzzz!” pe la urechile acestuia, însă nimic. ”Bzz, bzzz!” și iarăși coada, iarăși o rafală de vânt care l-a dat peste cap. ”E greu dar nu mă las. Pentru Gigi. Pentru mine. Bzz, bzz!” și iar.

”Bzz! Bzz! Bzz, bzz!!” A ținut-o așa zeci de minute, ore, fără ca armăsarul Răducan să-l bage în seamă. S-a pus o dată pe el, însă acesta s-a scuturat, lansând insecta noastră fără prea mult efort. S-a pus și pe ureche și a început un șir lung de ”Bzz, bzzzzzzzz!”, însă aceeași ureche l-a catapultat dintr-o singură mișcare în văzduh.

Obosit, după ore întrei de bâzăit, Țețe nici nu a mai observat cioara care, trecând pe lângă el în zbor, i-a tras o aripă direct în frunte. Totul s-a întunecat din nou. De data asta, întunericul a ținut.

A ținut minute, ore, zile. Țețe nu știe nici acum. Știe însă că s-a trezit cu o durere ascuțită în cap, de parcă cineva i-a stins un trabuc pe frunte. S-a trezit amețit. Dar s-a trezit. Și, ce noroc, s-a trezit chiar pe fundul calului Răducan. Lovitura ciorii l-a propulsat fix unde voia să ajungă. Cu noi puteri, câștigate de nicăieri sau poate izvorâte din simpla idee că își va putea atinge obiectivul, micuțul țânțar își înfipsese acul direct în buca dreaptă a calului.

A stat acolo, la buca armăsarului Răducanu, mult timp. A stat cu satisfacție pe față. A stat fericit, gândindu-se că el, un țânțar, s-a ridicat astfel la nivelul celui mai impresionant animal din regiune. Ei da, era o mare victorie pentru Țețe, una pe care o aștepta de foarte mult timp. Una firească.

Da, firească. Cu cât se gândea mai mult la ea, cu atât i se părea mai firească. O fi el țânțar, fără nicio legătură cu animalele de la fermă, dar nu e mai prejos cu nimic. E chiar mai bun. Doar el bâzâie. Nimeni nu bâzâie ca el. Și nimeni nu mușcă de fund ca el. Nimeni.

Plin de adrenalină și fericire, plutind practic, țânțarul nostru a zburat acasă. A fost o zi lungă și grea. Dar a fost o zi bună pentru Țețe. Zâmbind, s-a pus în pat. A închis ochii și a adormit aproape imediat. Da, a fost o zi bună. El, un țânțar, a mușcat un armăsar de fund. Câți se pot lăuda cu asta? Câți se pot lăuda că au mâncat fundul unui animal mai mare, mai puternic, superior? Doar el, Țețe. Pentru că nimeni nu mănâncă fund la fel ca el.